Eram în aeroport. Avionul pe care îl așteptam avea întârziere de mai mult de o oră, așadar m-am înarmat cu mult calm.
Eram în capătul coridorului sosiri. În dreapta mea o doamnă cu un bebeluș în brațe, agățat într-un device din acela atârnat de gât. Bebelușul nu mai mare de o lună. Hai două, cu indulgență. Plinuță, cu o față rotundă ca o lună plină. Părul prins în coadă de cal îi flutura stânga dreapta, după cum se întorcea. Nu mi-a fost greu să o remarc. Părea ușor agitată.
Întâi i-a căzut batista. Mă aplec, i-o întind fără un cuvânt. O ia, tot fără să spună ceva. Îi cade un clips de păr, i-l dau și pe acesta. Îmi apare un gând fugar „dacă n-ar avea copilul legat de gât, l-ar pierde și pe acela. ” Gândul dispare rapid, pierdut între multe altele.
Îmi sună telefonul, răspund, vorbesc închid. În limba română. Doamna cu bebelușul se perindă prin fața mea, cu un chip mult mai luminos. Am înțeles apoi de ce: a realizat că vorbesc românește. Mă întreabă:
– Cât de departe e aeroportul Otopieni de aici? îmi aruncâ ea întrebarea pe nerăsuflate.
– Poftim? eu cred că nu am auzit bine.
-E departe de aici aeroportul Otopeni? îmi repetă întrebarea. Acum sesizez accentul regional.
– Acesta este, îi răspund.
-Aiștia au zis că-i Henri Coandă. Eu vreau să ajung la Otopieni.
Aproape mușcându-mi buzele să nu las hohotul de râs, îi răspund:
Există un singur aeroport. Henri Coanda e numele aeroportului, Otopeni e numele localității. Sunteți unde trebuie să fiți.
Pleacă de lângă mine, nu foarte convinsă. Sună pe cineva. Aud doar că încerca să îi explice mare nebunie! Aeroportul Henri Coandă și Otopeni e unul și același.
Mă uit la smartphone-ul din mâna ei. Nou, fiță. La ce l-o folosi în afară de Facebook? în niciun caz să își facă viața mai ușoară, nici să învețe lucruri.
vorbepe.wordpress.com 