Amintiri din vacante · Tara mea cu ochi frumosi

Unde esti tu Moromete?

De Rusalii am fost la ţară, în acel sătuc teleormănean în care am făcut tot felul de nebunele în copilărie.  Ieşirea a fost frumoasă, amintirile au fost frumoase, dar traversând satul am realizat cât de mult s-au schimbat lucrurile. Uliţele principale acum  sunt pietruite, în schimb multe dintre vechile vâlcele sunt năclăite de pir, înalt de îmi ajungea până la talie. O mulţime dintre casele pe care le ştiam odinioară semeţe a căzut în paragină.  Podeţul care traversa un pârâu nu mai este. Drept e că nu mai este nici apă, pârâul a secat de parcă niciodată nu ar fi fost acolo.

Odinioară, serile înainte de venirea animalelor de la câmp şi în zilele de sărbătoare, oamenii se adunau pe marginea şanţului la o vorbă. Vedeai săteni neaoşi, care îşi arătau curiozitatea faţă de fiecare trecător necunoscut „al cui eşti maică( taică)”? Am văzut şi acum un grup pe marginea sanţului, format din pensionari orăşeni care îşi petrec vara la ţară.

În zilele de mare sărbătoare  femeile mergeau de cu ziuă la cimitir să îşi pomenească morţii, iar dealul răsuna de bocet. Întotdeauna am fost impresionată de creativitatea românului. Femeile îşi exprimau durerea  printr-un plânset cântat, iar  amarul era transformat în versuri. Mi-era greu să o ascult pe bunica bocind, sufletul mi se ridica în gât ascultând-o. De Rusalii toată lumea se pregătea, iar noi aşteptam cu nerăbdare acea zi fiindcă bunica făcea gogoşi de mirosea toată curtea şi împrejurul ei. A doua zi, când primea vasele, noi copiii căutam cireşe, gogoşi sau eugenii. Am fost şi de  aceste Rusalii la cimitir. La intrare, maşini parcate ca pe Dorobanţi, toate mărcile, toate culorile, inclusiv un Hummer alb. În cimitir am observat că mare parte a celor prezenţi sunt orăşeni ca şi mine.  Toată lumea împărţeşte vase  cu strategie : „hai să îi dau lui ală că mi-a dat” sau „nu am mai avut să dau vase lui X, deşi mi-a dat”. Troc, nu împărţeală. Nu am văzut nici măcar o oală de lut, toate vasele lucioase, sclipicioase, iar în loc de gogoşi şi cireşe, între dulciurile de pe vase, am găsit napolitane şi cicolată  ambalate fâşâicios.Forfotă, ţinute care mai de care… în niciun caz tradiţionale … Cât despre bocet, nici vorbă!

Nici salutul nu mai şade la loc de cinste. În copilărie ştiu că toată lumea saluta pe toată lumea, cunoşteai, nu cunoşteai, dădeai totuşi bineţe şi ţi se răspundea.  Ştiind acest obicei am salutat în stânga şi în dreapta, de răspuns mi-au răspuns oamenii mai bătrâni de prin sat.  Un grup de tineri, săteni ori ba, nu ştiu, nu numai că nu mi-au răspuns au şuşotit între ei şi au răspuns cu un râset generalizat.

Nu este de mirare că satul s-a schimbat atât. Populaţia lui a fost dintotdeauna bătrână, tinerii au plecat rând pe rând la oraş. În locul lui Moromete a venit orăşeanul dornic de aer curat, care a adaptat satul la obiceiurile urbane.

Mai încolo o să scriu şi întâmplările hazoase ale acestei ieşiri.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s