Am primit un newsletter,  printre sutele zilnice, de la Internet World Stats.  Informatia interesanta pe care am retinut-o este aceea ca, in 40 de ani de existenta, Internetul a “produs”  1.724.793.741 utilizatori.  Potrivit aceleiasi surse, cifrele, estimate la 30 septembrie 2009, indicau o rata de penetrare de 25,5%.

Cei mai “dotati” sunt nord-americanii cu o rata de pentrare a Internetului  de 74,2%, cel mai nasol stau africanii cu 6%.

pe net nu exista violenta fizica in manifestarile antiglobalizare!

Pornind de la site -ul de campanie al lui Traian Basescu, binevoitorii au lansat unul similar, de o mare caterinca.

de ce ti-e frica pasarica? http://www.traianbasescu.org

Intr-o tara aflata in crize (economica, politica si chiar sociala) s-a platit  o galagie de bani pentru difuzarea, pe  canale internationale de televiziune , a  spotului “Romania Land of Choice” . Pestisori zburatori, bigamie, cluburi cu fatute impopotonate si imagini spectaculoase ( realmente spectaculoase- dar care nu pot fi vizitate in conditii onorabile decat de demnitari,  dotati cu  masini cu girofar sau elicopter la scara, altfel turistul simplu risca sa isi petreaca jumatate din sejur in masina). Asta e imaginea Romaniei- “Land of choice”.

In ultima luna tara  Land of choice a devenit tara lui No comment. In aproximativ o luna, Euronews a difuzat de doua ori la rubrica “No comment”  imagini cu Romania reala. O Romanie a nemultumitilor, a oamenilor revoltati care ies in strada, care isi plang oful si isi cer drepturile, a sindicalistilor adunati cu miile, a fermierilor cu fete muncite care spun ca vor muri de foame daca nu primesc subventiile. Romania a devenit head news pentru  instabilitatea politica. Romania ofera, tot pe Euronews, imaginea unei tari a accidentelor feroviare.

Cat de eficient este spotul “Romania Land of Choice” cand toti banii investiti in difuzarea acestuia sunt anulati de imaginea Romaniei reale, difuzate sub greutatea cuvintelor “No Comment”?

Oare tot mogulii romani sunt de vina pentru difuzarea acestor imagini, interesele de gasca romanesti comploteaza si ofera reprezentatii  denigratoare impotriva actualei puteri? De acord domnule presedinte. Nu ne mai uitam la posturile de stiri romanesti pentru ca acestea deformeaza realitatea. Ar trebui sa aruncam televizorul pe fereastra pentru ca televiziunile straine ne arata aceeasi imagine cruda? Sa ne uitam la un program de divertizment precum “Nu te pune cu blondele!”. Dar acest imperativ ne duce cu gandul tot la buletinul de stiri si la Romania Land of No Comment.

Sage Publications are o noua “sesiune” de culturalizare oferind acces gratuit la studiile Sage pana pe 31 octombrie. Studiile sunt din toate zonele stiintifice si sunt intocmite de oameni de stiinta din intreaga lume.

Spor la citit!

http://online.sagepub.com/

A trecut ceva timp de când nu am scris,  povestea s- a întrerupt, dar parcă ar trebui să continuu.

Se lăsa seara peste munţi şi era cazul să tot mergem. Din faţa cabanei  Floare de Colţ pleca cel mai haios alai de nuntă. Pe maşina gigant a mirilor se vedea afişul cu proaspăt căsătoriţi, iar zgomotul zăngănelelor atârnate de maşină abia se făcea auzit, acoperit fiind de huruitul huidumei care se lupta cu drumul stâncos. În rest nici ţipenie, nicio creatură în jur şi nici nu a mai apărut nimeni. Era cel mai tare alai de nuntă pe care l-am văzut vreodată şi nu cred că voi mai vedea curând unul, care să îmi placă la fel de mult!

Din întuneric, la un moment dat, a început să  sclipească ceva. Luna se lăsase peste lacul Bolboci, iar lumina ei reflectată peste luciul apei, ieşea parcă din adâncuri.  Aruncate pe cer se vedeau stele, nori umbroşi ieşeau din munţi, pierzându-se, mai apoi, între alţi munţi. Ocolim lacul,  trecem pe sub cheile Tătarului  şi mergem tot înainte ca pionierii.Nu mai era mult până la hotel.

Hotelul era în renovare, aşa că am făcut echilibristică cu bagajele până la o uşă,  ne-am aruncat genţile pe acolo,  ca mai apoi să intrăm, cu mâinile în buzunar, pe alta. Am recuperat bagajele şi am urcat. Cu excepţia fetei de la recepţie cu care ne-am conversat la cazare, hotelul părea gol, numai noi ce mişunam pe acolo. Cu siguraţă pe nivelul la care ne-am cazat eram singuri, aşa că,  lăsând uşile larg deschise, ne-am foit dintr-o cameră în alta fără stres. Eram veseloşi şi, implicit, puţin  (doar puţin!)  gălăgioşi, aşa că un hotel “pentru liniştea noastră” pica perfect.

A doua zi urma să dăm  curs invitaţiei Ginuţei la ciorba de potroace.  M-am îmbarcat în maşină cu proaspăta mireasă şi am tot mers. Atât monstrul cu patru roţi, cât şi şoferiţa-  dădeau din pinteni peste coclauri fără nicio sinchiseală.După ce trecem prin Cheile Tătarului, ocolim lacul Bolboci, parcurgem acelaşi drum spectaculos în care nuanţele de verde, auriu, gri  şi albastrul cerului se amestecau spectaculos. Era o zi figuros-luminoasă, chiar dacă, în depărtare, un cer negricios, aducător de ploaie, poate chiar de iarnă, ameninţa Omul Bucegilor.

Hă, hă, hi, hi,cu  poveşti şi impresii de cu o zi înainte, am ajuns la Floare de Colţ. Ginuţa ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi cu “mânca-v-ar mama”, o întâmpinare din aceea sinceră şi plină de căldură, fără formalism de umplutură, care îţi umple sufletul.  Înăuntru călduţ şi bine. Gazdele reaşezaseră mesele mai puţin oficial, ca atunci când aşteaptă turişti, iar atmosfera era cald -primitoare. Cald fiindcă focul ardea vârtos, primitoare, fiindcă  Ginuţa şi Ginel se comportau astfel sinceri şi cu mare bucurie.

Ne-am aşezat la poveşti. Ginuţa are pentru fiecare suvenir din perete câte o poveste, la fel şi pentru fotografiile spectaculoase de iarnă cu muntele înzăpezit, cu Sfinxul troienit, frumos aşezate deasupra sobei. Ginel spune zeci de poveşti despre munte şi cu peripeţii pe care viaţa in munte le oferise. Le începea pe toate şi nu reuşeşte să termine vreuna din cauza limbuţiei noastre şi a nenumăratelor întreruperi. La fiecare întrebare şi întrerupere vine, ca argument, cu o nouă poveste… Oamenii ăştia doi mi-au intrat la suflet! Pentru ei muntele şi vieţuitoarele de acolo sunt mai mult decât mediul lor de viaţă, sunt personaje vii, fiecare purtând o poveste în spate. Vorbesc cu atâta pasiune despre Bucegi, Sfinx, Babe, Om, drumurile dintre munţi, încât te-ai îndrăgosti de toate acestea fără a le vedea vreodată, doar ascultându-i pe cei doi.

Fără a ne opri de la  porţia de poveşti, am continuat cu porţia de mâncare la fel de savuroasă. De fapt, gustoasă de-a binelea. Am început cu o ciorbă, nu de potroace, ci de porcuşor, bună- bună, acrişoară, cu multe legume şi grohăitorul tăiat bucăţele mici, cât să încapă în lingură.  Am ras castronul de ciorbă fără a scoate prea multe cuvinte. Poate doar grohăieli, similare cu ale animalului aflat acum în farfurie, venite din plăcerea de a mă îndopa cu papa cea bună! Au venit sarmalele. Nu am putut să zic că nu mai pot, nici nu m-am limitat la una singură, ci am preferat să îmi mai desfac cureaua puţin. La final mi-am dat seama că exista un ingredient aparte care făcea mâncarea aşa bună, poate cea mai bună mâncare pe care o poţi găsi în vârf de munte: mult suflet.

A urmat o nouă rundă de poveşti,  între timp au venit doi călători. Se pare că cine trece pragul odată la Floare de Colţ se tot întoarce. Unul dintre turişti părea un alt prieten venit în vârf de munte pentru minunatul cuplu şi pentru mâncărica lor bună. Ginuţa a povestit cu entuziasm despre experienţa de a fi naşă, am mai comentat o vreme. A venit timpul să cam plecăm. Prietenii mei nu îşi puteau găsi nişte naşi mai buni, nişte români, mai români de atât.

Locul acesta este miraculos.Oamenii sunt deosebiţi. Deasupra lacului Bolboci, curcubeul ce se ridicase îmi confirma  şi le ura prietenilor mei casă de piatră.

Cu vreo lună în urmă buna mea prietenă, cea cu care hălăduiesc de obicei pe munte şi coclauri, planifica o ieşire la Padina. Ieşirea în sine nu era neobişnuită, ci doar faptul că fusese planificată cu atâta timp înainte, de obicei joi ne hotăram pentru vineri,  şi era la începutul săptămânii. Ca să nu fie loc de negociat, s-a ocupat tot ea de rezervări şi alte cele. Vara asta am avut doar o săptămână de concediu, aşa că nu era nicio problemă să plec şi să reînnod o mini- vacanţă.

Marţi, hai la Padina. Traseul era cunoscut. Am ajuns la  Moroieni, zonă de popularitate mondială, pe care Borat însuşi ar recunoaşte-o cu greu, din cauza unor vile colorate care au răsărit  ici şi colo. Aşa cum arată acum locul, prea puţin i-ar mai fi fost de folos eroului pentru figuraţie, numai în cazul în care peste noapte se transforma în artist şi ar fi folosit paleta pentru a sublinia că îmbinările coloristice pot duce la un număr infinit de nunaţe, una mai turbată ca cealaltă. Uite şi nişte case în stil Borat! Stânga către sanatoriu!

Nu ştiu ce boli se tratează aici, dar drumul e nebun rău! Pământul a fugit de sub asfalt (asta în loc de „i-a fugit pământul de sub picioare”:D  ), iar asfaltul s-a transformat în scorburi găunoase. Pe măsură ce urci, începi să ignori asfaltul, iar privirea  îţi e captată de spectacolul pe care toamna îl desfăsura în pădure şi dincolo de ea. Prima lună de toamnă şi-a lăsat amprenta frumos asupra naturii. La poalele muntelui, cum urci către Padina, copacii sunt arămii, roşii , galbeni cu pâlcuri de culoare verde printre. Pe măsură ce urci, apropiindu-te de platoul Bucegi,  brazii verzi mai lasă loc unui foios gălbui să se arate trecătorilor, iar la distanţă se zăresc vârfurile dezgolite.

În fine. Îmi sun la un moment dat prietena care îmi spune că e la Babele, la  Floare de Colţ. Pentru cine nu  ştie,  Floare de Colţ este căbănuţa fantastică a acelui cuplu minunat : Ginuţa şi Ginel. La ei găseşti cea mai bună mâncare din vârf de munte şi  asculţi cele mai frumoase şi mai înflăcărate poveşti despre Bucegi, mai ales despre Sfinx şi Babe.  Când am trecut de indicatorul de Babele au pornit şedinţele „ce drac? de ce la hotel? Hai sus! Vira la Babele!”  Aşa am făcut.

În vârf de munte pustiu, dar magnific. Toamna a ars verdeaţa dezvăluind munţi aurii, urcând spre coamă în degrade de gri. Deasupra cerul. Senin, frumos, clar.  În apropiere de cabana Piatra Arsă jnepeni verzi mai aruncă puţină culoare peste peisaj.

Ziceam pustiu? Aproape de cabana Babele apare un autoturism 4×4. Pasager în dreapta: un preot. Mmm. Ceva miroase.  Şoferul, un tip haios, zâmbăreţ opreşte. „Încotro?” „La Babele, la Ginuţa şi Ginel.” „Nu e voie, e interzis.” „ Mmm…de ce?” „Se întâmplă nişte lucuri acolo.” „ Ce?” „Ia dă ăla încoace” Din spate, o umbră pe care nici nu o sesizasem, întinde un aparat de fotografiat  „asta se întâmplă”.  Stupoare.  Sub patrafirul preotului, îmbrăcat în Napoleon se afla prietenul prietenei mele. Parcă era şi cununa aia de nuntă pe acolo…  din câte se vedea …  e soţul prietenei mele.  Adică… În fine… s-au căsătorit.

În faţă la Floare de Colţ pe maşina lor era un afiş mare „proaspăt căsătoriţi şi de maşină erau atârnate tinichele.  Nu mai era niciun dubiu. Apare ea. Îmbrăcată  pantaloni din fâş, pulovăr, încălţată în bocanci şi cu bucle maaaari, neobişnuite pentru o ţinută de munte.

Înăuntru, veselie şi ospăţ mare. Masa Ginuţei era plină de bunătăţi,iar pe lângă bunătăţi se vedeau pahare de miri şi naşi, marionete de mire şi mireasă de pe tortul miresei…  Am aflat apoi detaliile. Nunta se consumase la poalele Sfinxului. Au fost doar ei, mirii, naşii, popa şi fotograful. Vremea frumoasă le-a fost complice, norii au rămas sub Sfinx, munţii au fost martori. Ginuţa povesteşte cu pasiune şi rosteşte cum numai ea ştie să rostească „Sfinxul” , invocând parcă o divinitate.  Poate aşa e.  E natura aceea frumoasă şi nepângărită.

Am intrat în atmosferă şi cinstit evenimentul cum se cuvenea… Mâncărica cea bună a Ginuţei a devenit şi mai bună la un asemenea eveniment. Casă de piatră şi fericire! Mâncarea a mers ca unsă, vinul la fel. Dispută mai apoi între Ginuţa şi prietena mea că cineva trebuie să ia buchetul aruncat pe Sfinx. Fără ştire, eram singura “nuntaşă”. Nu am gânduri de măritiş, dar am mers şi am luat buchetul, pentru a primi florile pe care mi le-a dat muntele (după cum zicea Giunţa), dar şi din curiozitate. Oare aşa a fost? Am găsit buchetul.  Da, aşa a fost.

Am primit pozele de la nuntă. E o poveste. E un  basm…. Sau cum vreţi să spuneţi.  Dar frumos, impresionant, inedit.

 Pana descarc grosul pozelor si ma apuc de scris, iaca o mostra de “tara mea cu ochi frumosi”:

Am fost plecata din Bucuresti pe motiv… de nunta de prietena. O nunta inedita, un loc spectaculos. M-am intors acasa

Padina

 S-a inventat meseria calator profesionist? As face-o cu drag.

Credeam că îmi place mai mult la munte decât la mare, dintotdeauna am crezut asta. Dar realizez că îmi place la mare, atâta timp cât marea nu înseamnă să stau cu burta în sus la soare şi să tândălesc. Îmi place la mare atâta timp cât plaja e aproape goală, fără fiţe şi fără muzici de-ţi scutură timpanul.

Am fost la mare weekendul ăsta. Am fost în acel loc frumos, sălbatic al cărui nume nici nu vreau să îl rostesc fiindcă deja au aflat prea mulţi, acei mulţi care şi-au lăsat gunoaiele pe plajă.  Atât de multe, încât sâmbătă la prânz, când am ajuns zeci de voluntari strânseseră zeci de metri cubi de gunoaie.

Plaja, pustie,  era faină,  acoperită cu un nisip  fin din scoică. cel puţin eu am crezut că este pustie fiindcă, în afara voluntarilor care culegeau gunoialele, nu se mai vedea ţipenie de om. Spre seară a mai apărut pe cer un stunt kite (un zmeu mic, acrobatic, pentru un novice ca mine).  Nu era dintre ale noastre, deşi de la cel mai experimentat (adică toată lumea, în afară de mine), până la învăţăcel (eu) ne-am lăsat jucăriile pe plajă până seara târziu.

Pe seară am mâncat, am sorbit nişte beri şi am mers să întindem corturile…  Alertă! Ne-au invadat ţânţarii! Mari, mici, negri, verzui, peste tot ţânţari! M-am cam pălmuit, fără vreun gând de autoflagelare… Mă îmbrac serios, mă acopăr din cap până în picioare şi le strig ţânţăroilor (de parcă m-ar fi înţeles!) : “eat this!” . Şi nu prea au mai mâncat, fiindcă mai apoi a venit doza de Autan, pe care nu prea au digerat-o. Repriza de bâzâială a durat cam două ore, timp în care, chiar dacă nu ne-am mai pleznit, am continuat să dăm din mâini ca să risipim duşmanii zburători. Nasol era că se lăsase frigul şi trebuia să mă îmbrac serios, iar nemernici bâzăiţi au simţit imediat mirosul de carne proaspătă, neîmbălsămată cu autan.

Seara a fost frig, vreo 12 grade, dar un strat de haine, cortul bine închis  şi un sac bun de dormit îşi fac treaba, chiar dacă e sfârşit de septembrie. Am dormit ca un prunc, fără dârdâială sau zgribuleli. Prin vis (până dimineaţă am crezut că a fost în vis) aud nişte fâşâieli, parcă paşi şi un “harş”, “marş”, ceva de genul. Dimineaţă, când am ieşit din cort, realizez că n-a fost vis. Pungile de gunoi, care seara erau strânse şi înnodate, erau sfâşiate, iar conservele erau împrăştiate de jur împrejur. Le strâng, leg sacii, fără a vedea creatura vinovată. Mai târziu aveam să aflu că animalul gunoier era un câine slăbănog, cu coada tăiată. Imediat ce ne-am aşezat la masă şi-a făcut şi el apariţia. Sfrijit, cu o expresie de cerşetor, păstra distanţa şi din ochi spunea “poate pică, poate cade”.

Vânt nu prea era, aşa că ne-am strâns calabalâcul şi am purces la drum, cu planuri de  excursie. Am travesat Istria, Sinoie, Săcele (unde cică s-a născut Hagi), iar pe măsură ce ne apropiam de baia, iar mai apoi de Săcele se contura din ce în ce mai bine un parc de eoliene. Una era chiar funcţională. Cool! Era cazul să mişte şi la noi producţia de energie verde.

Fără a fi prevenit, din şes, vezi formaţiuni muntoase ca răsărite din pământ din iarbă verde,iar la bază se întinde un lac imens. Când spun din pâmănt din iarbă verde sunt aproape de adevăr. Munţii (dealuri, ridicăturile de pământ , ce Dumnezeu or fi) din faţă sunt împăduriţi, lăsând să se vadă un colos pietros. Acesta este Podişul Babdagului, după cum am aflat de la cei care mai fuseseră în zonă. Neaşteptat de frumos, spectaculos aş zice.

Trecem de Cerna, localitatea în care s-a născut Panait Cerna, şi cotim spre Hârşova.  La ieşirea din localitate câmpul era presărat cu dealuri ciudate, ieşite parcă din pâmânt. Formaţiunea e deosebită prin formă, prin aşezare. Cât o mai fi! Ne-am apropiat şi am văzut exploatarea.  Întregul deal, întreaga formaţiune este  o exploatare de piatra, iar o bucată serioasă din acest deal (google mi-a zis că se numeşte Bujorul Bulgăresc) e găurită în mod grotesc. Nu ştiu prea multe despre industria extractivă,  nu ştiu dacă aşa trebuie procedat, dar după cum arăta locul, în câţiva ani acest deal poate fi ras de pe faţa pământului. Banul ucide natura.