Hrană pentru suflet şi hrană cu suflet

A trecut ceva timp de când nu am scris,  povestea s- a întrerupt, dar parcă ar trebui să continuu.

Se lăsa seara peste munţi şi era cazul să tot mergem. Din faţa cabanei  Floare de Colţ pleca cel mai haios alai de nuntă. Pe maşina gigant a mirilor se vedea afişul cu proaspăt căsătoriţi, iar zgomotul zăngănelelor atârnate de maşină abia se făcea auzit, acoperit fiind de huruitul huidumei care se lupta cu drumul stâncos. În rest nici ţipenie, nicio creatură în jur şi nici nu a mai apărut nimeni. Era cel mai tare alai de nuntă pe care l-am văzut vreodată şi nu cred că voi mai vedea curând unul, care să îmi placă la fel de mult!

Din întuneric, la un moment dat, a început să  sclipească ceva. Luna se lăsase peste lacul Bolboci, iar lumina ei reflectată peste luciul apei, ieşea parcă din adâncuri.  Aruncate pe cer se vedeau stele, nori umbroşi ieşeau din munţi, pierzându-se, mai apoi, între alţi munţi. Ocolim lacul,  trecem pe sub cheile Tătarului  şi mergem tot înainte ca pionierii.Nu mai era mult până la hotel.

Hotelul era în renovare, aşa că am făcut echilibristică cu bagajele până la o uşă,  ne-am aruncat genţile pe acolo,  ca mai apoi să intrăm, cu mâinile în buzunar, pe alta. Am recuperat bagajele şi am urcat. Cu excepţia fetei de la recepţie cu care ne-am conversat la cazare, hotelul părea gol, numai noi ce mişunam pe acolo. Cu siguraţă pe nivelul la care ne-am cazat eram singuri, aşa că,  lăsând uşile larg deschise, ne-am foit dintr-o cameră în alta fără stres. Eram veseloşi şi, implicit, puţin  (doar puţin!)  gălăgioşi, aşa că un hotel “pentru liniştea noastră” pica perfect.

A doua zi urma să dăm  curs invitaţiei Ginuţei la ciorba de potroace.  M-am îmbarcat în maşină cu proaspăta mireasă şi am tot mers. Atât monstrul cu patru roţi, cât şi şoferiţa-  dădeau din pinteni peste coclauri fără nicio sinchiseală.După ce trecem prin Cheile Tătarului, ocolim lacul Bolboci, parcurgem acelaşi drum spectaculos în care nuanţele de verde, auriu, gri  şi albastrul cerului se amestecau spectaculos. Era o zi figuros-luminoasă, chiar dacă, în depărtare, un cer negricios, aducător de ploaie, poate chiar de iarnă, ameninţa Omul Bucegilor.

Hă, hă, hi, hi,cu  poveşti şi impresii de cu o zi înainte, am ajuns la Floare de Colţ. Ginuţa ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi cu “mânca-v-ar mama”, o întâmpinare din aceea sinceră şi plină de căldură, fără formalism de umplutură, care îţi umple sufletul.  Înăuntru călduţ şi bine. Gazdele reaşezaseră mesele mai puţin oficial, ca atunci când aşteaptă turişti, iar atmosfera era cald -primitoare. Cald fiindcă focul ardea vârtos, primitoare, fiindcă  Ginuţa şi Ginel se comportau astfel sinceri şi cu mare bucurie.

Ne-am aşezat la poveşti. Ginuţa are pentru fiecare suvenir din perete câte o poveste, la fel şi pentru fotografiile spectaculoase de iarnă cu muntele înzăpezit, cu Sfinxul troienit, frumos aşezate deasupra sobei. Ginel spune zeci de poveşti despre munte şi cu peripeţii pe care viaţa in munte le oferise. Le începea pe toate şi nu reuşeşte să termine vreuna din cauza limbuţiei noastre şi a nenumăratelor întreruperi. La fiecare întrebare şi întrerupere vine, ca argument, cu o nouă poveste… Oamenii ăştia doi mi-au intrat la suflet! Pentru ei muntele şi vieţuitoarele de acolo sunt mai mult decât mediul lor de viaţă, sunt personaje vii, fiecare purtând o poveste în spate. Vorbesc cu atâta pasiune despre Bucegi, Sfinx, Babe, Om, drumurile dintre munţi, încât te-ai îndrăgosti de toate acestea fără a le vedea vreodată, doar ascultându-i pe cei doi.

Fără a ne opri de la  porţia de poveşti, am continuat cu porţia de mâncare la fel de savuroasă. De fapt, gustoasă de-a binelea. Am început cu o ciorbă, nu de potroace, ci de porcuşor, bună- bună, acrişoară, cu multe legume şi grohăitorul tăiat bucăţele mici, cât să încapă în lingură.  Am ras castronul de ciorbă fără a scoate prea multe cuvinte. Poate doar grohăieli, similare cu ale animalului aflat acum în farfurie, venite din plăcerea de a mă îndopa cu papa cea bună! Au venit sarmalele. Nu am putut să zic că nu mai pot, nici nu m-am limitat la una singură, ci am preferat să îmi mai desfac cureaua puţin. La final mi-am dat seama că exista un ingredient aparte care făcea mâncarea aşa bună, poate cea mai bună mâncare pe care o poţi găsi în vârf de munte: mult suflet.

A urmat o nouă rundă de poveşti,  între timp au venit doi călători. Se pare că cine trece pragul odată la Floare de Colţ se tot întoarce. Unul dintre turişti părea un alt prieten venit în vârf de munte pentru minunatul cuplu şi pentru mâncărica lor bună. Ginuţa a povestit cu entuziasm despre experienţa de a fi naşă, am mai comentat o vreme. A venit timpul să cam plecăm. Prietenii mei nu îşi puteau găsi nişte naşi mai buni, nişte români, mai români de atât.

Locul acesta este miraculos.Oamenii sunt deosebiţi. Deasupra lacului Bolboci, curcubeul ce se ridicase îmi confirma  şi le ura prietenilor mei casă de piatră.

Nunta la Sfinx

Cu vreo lună în urmă buna mea prietenă, cea cu care hălăduiesc de obicei pe munte şi coclauri, planifica o ieşire la Padina. Ieşirea în sine nu era neobişnuită, ci doar faptul că fusese planificată cu atâta timp înainte, de obicei joi ne hotăram pentru vineri,  şi era la începutul săptămânii. Ca să nu fie loc de negociat, s-a ocupat tot ea de rezervări şi alte cele. Vara asta am avut doar o săptămână de concediu, aşa că nu era nicio problemă să plec şi să reînnod o mini- vacanţă.

Marţi, hai la Padina. Traseul era cunoscut. Am ajuns la  Moroieni, zonă de popularitate mondială, pe care Borat însuşi ar recunoaşte-o cu greu, din cauza unor vile colorate care au răsărit  ici şi colo. Aşa cum arată acum locul, prea puţin i-ar mai fi fost de folos eroului pentru figuraţie, numai în cazul în care peste noapte se transforma în artist şi ar fi folosit paleta pentru a sublinia că îmbinările coloristice pot duce la un număr infinit de nunaţe, una mai turbată ca cealaltă. Uite şi nişte case în stil Borat! Stânga către sanatoriu!

Nu ştiu ce boli se tratează aici, dar drumul e nebun rău! Pământul a fugit de sub asfalt (asta în loc de „i-a fugit pământul de sub picioare”:D  ), iar asfaltul s-a transformat în scorburi găunoase. Pe măsură ce urci, începi să ignori asfaltul, iar privirea  îţi e captată de spectacolul pe care toamna îl desfăsura în pădure şi dincolo de ea. Prima lună de toamnă şi-a lăsat amprenta frumos asupra naturii. La poalele muntelui, cum urci către Padina, copacii sunt arămii, roşii , galbeni cu pâlcuri de culoare verde printre. Pe măsură ce urci, apropiindu-te de platoul Bucegi,  brazii verzi mai lasă loc unui foios gălbui să se arate trecătorilor, iar la distanţă se zăresc vârfurile dezgolite.

În fine. Îmi sun la un moment dat prietena care îmi spune că e la Babele, la  Floare de Colţ. Pentru cine nu  ştie,  Floare de Colţ este căbănuţa fantastică a acelui cuplu minunat : Ginuţa şi Ginel. La ei găseşti cea mai bună mâncare din vârf de munte şi  asculţi cele mai frumoase şi mai înflăcărate poveşti despre Bucegi, mai ales despre Sfinx şi Babe.  Când am trecut de indicatorul de Babele au pornit şedinţele „ce drac? de ce la hotel? Hai sus! Vira la Babele!”  Aşa am făcut.

În vârf de munte pustiu, dar magnific. Toamna a ars verdeaţa dezvăluind munţi aurii, urcând spre coamă în degrade de gri. Deasupra cerul. Senin, frumos, clar.  În apropiere de cabana Piatra Arsă jnepeni verzi mai aruncă puţină culoare peste peisaj.

 

Ziceam pustiu? Aproape de cabana Babele apare un autoturism 4×4. Pasager în dreapta: un preot. Mmm. Ceva miroase.  Şoferul, un tip haios, zâmbăreţ opreşte. „Încotro?” „La Babele, la Ginuţa şi Ginel.” „Nu e voie, e interzis.” „ Mmm…de ce?” „Se întâmplă nişte lucuri acolo.” „ Ce?” „Ia dă ăla încoace” Din spate, o umbră pe care nici nu o sesizasem, întinde un aparat de fotografiat  „asta se întâmplă”.  Stupoare.  Sub patrafirul preotului, îmbrăcat în Napoleon se afla prietenul prietenei mele. Parcă era şi cununa aia de nuntă pe acolo…  din câte se vedea …  e soţul prietenei mele.  Adică… În fine… s-au căsătorit.

În faţă la Floare de Colţ pe maşina lor era un afiş mare „proaspăt căsătoriţi şi de maşină erau atârnate tinichele.  Nu mai era niciun dubiu. Apare ea. Îmbrăcată  pantaloni din fâş, pulovăr, încălţată în bocanci şi cu bucle maaaari, neobişnuite pentru o ţinută de munte.

Înăuntru, veselie şi ospăţ mare. Masa Ginuţei era plină de bunătăţi,iar pe lângă bunătăţi se vedeau pahare de miri şi naşi, marionete de mire şi mireasă de pe tortul miresei…  Am aflat apoi detaliile. Nunta se consumase la poalele Sfinxului. Au fost doar ei, mirii, naşii, popa şi fotograful. Vremea frumoasă le-a fost complice, norii au rămas sub Sfinx, munţii au fost martori. Ginuţa povesteşte cu pasiune şi rosteşte cum numai ea ştie să rostească „Sfinxul” , invocând parcă o divinitate.  Poate aşa e.  E natura aceea frumoasă şi nepângărită.

Am intrat în atmosferă şi cinstit evenimentul cum se cuvenea… Mâncărica cea bună a Ginuţei a devenit şi mai bună la un asemenea eveniment. Casă de piatră şi fericire! Mâncarea a mers ca unsă, vinul la fel. Dispută mai apoi între Ginuţa şi prietena mea că cineva trebuie să ia buchetul aruncat pe Sfinx. Fără ştire, eram singura “nuntaşă”. Nu am gânduri de măritiş, dar am mers şi am luat buchetul, pentru a primi florile pe care mi le-a dat muntele (după cum zicea Giunţa), dar şi din curiozitate. Oare aşa a fost? Am găsit buchetul.  Da, aşa a fost.

Am primit pozele de la nuntă. E o poveste. E un  basm…. Sau cum vreţi să spuneţi.  Dar frumos, impresionant, inedit.

De la Ialomita cetire

 Pana descarc grosul pozelor si ma apuc de scris, iaca o mostra de “tara mea cu ochi frumosi”:

 

 

Din nou acasa

Am fost plecata din Bucuresti pe motiv… de nunta de prietena. O nunta inedita, un loc spectaculos. M-am intors acasa

Padina

 S-a inventat meseria calator profesionist? As face-o cu drag.

Tara mea cu ochi frumosi: Dobrogea

Credeam că îmi place mai mult la munte decât la mare, dintotdeauna am crezut asta. Dar realizez că îmi place la mare, atâta timp cât marea nu înseamnă să stau cu burta în sus la soare şi să tândălesc. Îmi place la mare atâta timp cât plaja e aproape goală, fără fiţe şi fără muzici de-ţi scutură timpanul.

Am fost la mare weekendul ăsta. Am fost în acel loc frumos, sălbatic al cărui nume nici nu vreau să îl rostesc fiindcă deja au aflat prea mulţi, acei mulţi care şi-au lăsat gunoaiele pe plajă.  Atât de multe, încât sâmbătă la prânz, când am ajuns zeci de voluntari strânseseră zeci de metri cubi de gunoaie.

Plaja, pustie,  era faină,  acoperită cu un nisip  fin din scoică. cel puţin eu am crezut că este pustie fiindcă, în afara voluntarilor care culegeau gunoialele, nu se mai vedea ţipenie de om. Spre seară a mai apărut pe cer un stunt kite (un zmeu mic, acrobatic, pentru un novice ca mine).  Nu era dintre ale noastre, deşi de la cel mai experimentat (adică toată lumea, în afară de mine), până la învăţăcel (eu) ne-am lăsat jucăriile pe plajă până seara târziu.

Pe seară am mâncat, am sorbit nişte beri şi am mers să întindem corturile…  Alertă! Ne-au invadat ţânţarii! Mari, mici, negri, verzui, peste tot ţânţari! M-am cam pălmuit, fără vreun gând de autoflagelare… Mă îmbrac serios, mă acopăr din cap până în picioare şi le strig ţânţăroilor (de parcă m-ar fi înţeles!) : “eat this!” . Şi nu prea au mai mâncat, fiindcă mai apoi a venit doza de Autan, pe care nu prea au digerat-o. Repriza de bâzâială a durat cam două ore, timp în care, chiar dacă nu ne-am mai pleznit, am continuat să dăm din mâini ca să risipim duşmanii zburători. Nasol era că se lăsase frigul şi trebuia să mă îmbrac serios, iar nemernici bâzăiţi au simţit imediat mirosul de carne proaspătă, neîmbălsămată cu autan.

Seara a fost frig, vreo 12 grade, dar un strat de haine, cortul bine închis  şi un sac bun de dormit îşi fac treaba, chiar dacă e sfârşit de septembrie. Am dormit ca un prunc, fără dârdâială sau zgribuleli. Prin vis (până dimineaţă am crezut că a fost în vis) aud nişte fâşâieli, parcă paşi şi un “harş”, “marş”, ceva de genul. Dimineaţă, când am ieşit din cort, realizez că n-a fost vis. Pungile de gunoi, care seara erau strânse şi înnodate, erau sfâşiate, iar conservele erau împrăştiate de jur împrejur. Le strâng, leg sacii, fără a vedea creatura vinovată. Mai târziu aveam să aflu că animalul gunoier era un câine slăbănog, cu coada tăiată. Imediat ce ne-am aşezat la masă şi-a făcut şi el apariţia. Sfrijit, cu o expresie de cerşetor, păstra distanţa şi din ochi spunea “poate pică, poate cade”.

Vânt nu prea era, aşa că ne-am strâns calabalâcul şi am purces la drum, cu planuri de  excursie. Am travesat Istria, Sinoie, Săcele (unde cică s-a născut Hagi), iar pe măsură ce ne apropiam de baia, iar mai apoi de Săcele se contura din ce în ce mai bine un parc de eoliene. Una era chiar funcţională. Cool! Era cazul să mişte şi la noi producţia de energie verde.

Fără a fi prevenit, din şes, vezi formaţiuni muntoase ca răsărite din pământ din iarbă verde,iar la bază se întinde un lac imens. Când spun din pâmănt din iarbă verde sunt aproape de adevăr. Munţii (dealuri, ridicăturile de pământ , ce Dumnezeu or fi) din faţă sunt împăduriţi, lăsând să se vadă un colos pietros. Acesta este Podişul Babdagului, după cum am aflat de la cei care mai fuseseră în zonă. Neaşteptat de frumos, spectaculos aş zice.

Daramaturi in Ostrov

A fost odata o gospodarie

Movile de pamant- Bizare, parca desprinse dintr-un peisaj selenar, tin apa Dunarii departe de satele de dincolo de ele

Eoliana functionala

Pasarele insirate

Marea la sfarsit de septembrie+ urme de grobian cu jeep pe plaja

Trecem de Cerna, localitatea în care s-a născut Panait Cerna, şi cotim spre Hârşova.  La ieşirea din localitate câmpul era presărat cu dealuri ciudate, ieşite parcă din pâmânt. Formaţiunea e deosebită prin formă, prin aşezare. Cât o mai fi! Ne-am apropiat şi am văzut exploatarea.  Întregul deal, întreaga formaţiune este  o exploatare de piatra, iar o bucată serioasă din acest deal (google mi-a zis că se numeşte Bujorul Bulgăresc) e găurită în mod grotesc. Nu ştiu prea multe despre industria extractivă,  nu ştiu dacă aşa trebuie procedat, dar după cum arăta locul, în câţiva ani acest deal poate fi ras de pe faţa pământului. Banul ucide natura.

“Turistă în România” – s-a romanizat campingul

Mi-a plăcut mult la Ocna Sibiului. Faci plajă dacă ai chef, te plimbi, dacă nu ai chef de plajă, dar în primul rând e linişte, nu e balamuc. De aceeaşi liniste am avut parte şi în camping.  Proprietarul Campingului a dat seara un recital la terasa din camping, a cântat la chitara, atmosfera a fost plăcută. La 23.15  muzica a încetat,  după cum s-a promis, iar turiştii s-au putut retrage la somn. Aşa am făcut şi noi. Intru in cort, mă bag în sac şi aud un urlet. Era  câinele. Urla ca lupul! Mai rău e că bietul animal nu arăta a lup, ci a vulpe. De fapt, erau vreo două exemplare hibrid pe acolo. Maronii, de culoarea vulpii, cu urechi ascuţite precum vulpea, de înălţimea unei vulpi,  coada stufoasă şi arcuită precum a creaturii viclene…. numai că aceşti mici mutanţi erau putin mai laţi în spate, sugerând talia unui  câine! Iar acum să urle a lup! Vai de fundul mamii voastre cu cine v-o fi făcut! Nu trece mult că aud “buhuhu!”. buhuhu în măta că vreau să dorm! Câinele continua să urle, bufniţa să buhăie şi tot aşa până m-am obişnuit zgomotul de fundal (mult mai plăcut decât urlătoarea din Căciulata!) şi am adormit.

Dimineaţa deşteptarea, cafea şi hai să facem plajă. Nu se prea putea la ora aia, temperaturile nu seamănă deloc cu cele de la mare, la aceeaşi oră. Oricum am fost primii pe malul lacului fără fund.  Deşi era răcoare, nu se mişca nici frunza de vânt. Nici vorbă să îmi înalţ zmeul! Cu o zi în urmă prospectasem terenul şi deja ochisem în apropierea campingului un dâmb departe de cabluri electrice, lacuri şi copaci. Numai vânt să fi fost! Dar n-a fost să fie! Aşa că plajă, papă, apă… şi cam atât.

Timpul ca nomazii să îşi strângă cortul. Să îl strângi e uşor, aşa că lucrurile au mers strună. Mai greu a fost să ne punem “casa” în maşină, că deja se balamucise tot. Următoarea destinaţie : Horezu.  Graţie tehnologiei mobile dotate cu internet văzusem că există un camping, Trei stejari, în localitatea în care toată lumea se ocupă de olărit.

Mai mult am îndesat bagajele decât să le fi aşezat  şi am plecat, cu promisiunea de a reveni în Ocna Sibiului. Am  parcurs din nou valea Oltului, la fel de frumoasă, pe acelaşi drum spectaculos. Era o zi frumoasă, luminoasă, traficul relativ relaxat, aşa că am tot mers. Am trecut de Cozia, am făcut cu mâna din mers la campingul în care decibelii îmi zduduiseră timpanul, am ajuns în Râmnicu Vâlcea, am traversat Râmnicu Vâlcea… Am ajuns în Băile Govora, o staţiune de dimensiunea unui sat. Un sat frumos aş zice, aşezat între dealuri verzi, împădurite, cu case construite de o parte şi de alta a drumului, case, înalte cu brâu înalt (care sface parte din  beci, pentru a adăposti bunătăţile peste iarnă, după cum aveam să aflu) îngrijite, de oameni gospodari.

Am oprit în Băile Govora, pentru a ne dezmorţi,  să tragem un ochi şi să  vedem dacă există backup pentru cazare. În Băile Govora există un camping, unde te poţi caza la căsuţe. Slabe şanse să îţi întinzi cortul, cu atât mai slabe cu cât aceste căsuţe eru poziţionate în spatele unui ştrand  cu apă minerală, specifică staţiunii. Nicio şansă să frigem arătarea pe care o cumpăraserăm, obişnuiţi deja cu campingurile dotate cu grătar! Dar în lipsă de altceva ar fi fost bune şi aceste căsuţe. Necazaţi nu aveam cu să rămânem, la intrare în staţiune era un indicator spre o pensiune, iar în parcarea din faţa ştrandului erau oameni cu cheia în băţ. Oricum, planul era să rămânem la Horezu.

Zona este foarte frumoasă.  Traseul până în Horezu îl parcurgi suind şi coborând dealuri domoale, prin sate îngrijite. Drumul, la rându-i, e spectaculos (nu asfaltul, şoseaua, căci aceea e în reparaţii, am stat de două ori la stop pentru că se circula pe o singură bandă). Unduit, pe dealuri, din loc în loc traversează podeţe peste  cursuri de apă, linia şoselei preia ceva din specificul locului.

De cum intri în Horezu, până la ieşirea din localitate,   de o parte şi de alta a şoselei magazine sunt înşiruite vase din ceramică tradiţională, pitici de gradină şi bliblicuri ieşite din mâna olarilor. Descriam mai demult că îmi place Horezu, tocmai pentru acel aer tradiţional, pentru florile din curţi, de la festre şi chiar de pe marginea şoselei. Campingul era  la ieşire din comună, duă cum ne-a zis o localnică, aşa că traversăm localitatea uşurel.  Dincolo de case, pe partea dreapta a drumului, se vede o biserică veche, frumoasă pe care îmi propun să o văd după ce ne campăm. Îmi mai propun să merg din magazin în magazin, din atelier în atelier de ceramică.  Trei stejari! campingul! Tragem maşina în faţa campingului, dar ceva e dubios. Nu e nici urmă de cort, iar mare parte a căsuţelor par goale…. Chiar la intrare în camping  e o vacă cu un viţel  după ea. Mmmm. Nu trec două secunde  să ne dezmeticim când un ciuşmandel, în puţa goală şi cu un moţ roşu prins în păr, ne ţopăie prin faţă, aşa că ne căscăm ochii mai bine. Vreo două căsuţe mai jos, o nomadă veritabilă, solidă, cu batic în cap, d’aia cu fuste lungi şi bani în păr, întinde o covertură cu desene colorate (poate fi şi răpirea din Serai!). Din spate apare un alt puţoi mic. La următoarea căsuţă o altă nomadă, slăbuţă de data asta, dar tot cu fuste, bodogănea ceva în limba ei, probabil pentru cineva aflat înăuntru.  Iete nene s-au modernizat ţiganii, campingul a devenit şatră! 10-15 căsuţe erau populate de ţigani, aşa că nu e de mirare că restul campingului era gol. Am dat un ocol prin camping, până la recepţie. O ţigăncuşă mititică la 8-10 ani, frumuşică,  ne întreabă dacă vrem să stăm că sunt case. Mama a îngăimat ceva de genul că vroia să ştie dacă se poate pune şi cortul. Neconvingător! Deja mă gândeam cum ar fi ca eu să stau în cort şi şatra în căsuţe, iar când apăreau consorţii damelor,  cu pălării largi conducând căruţe cu covirtir, să dorească să ne lase nouă căruţa, să plece ei cu maşina. ) Am avut aşa o pornire să fotografiez toată scena (puradelu în puţa goală, ţigăncuşa frumoasă şi lăiaţă, alea bătrâne pe “prispele” căsuţelor, rufele colorate, întinse între copaci!) numai neliniştea că nu puteam contoriza populaţia din orăşelul nomazilor m-a calmat. Nici n-am mai trecut pe la recepţie. Aam ieşit val vârtej şi am intrat într-un atelier de ceramică de peste drum.Era gol, aşa că am fotografiat magazinul. Apare şi meşterul olar. Tinerel, în salopetă, murdar de lut şi de culori, cu mâinile mâzgălite. Îl întrebăm dacă mai este vreun camping în zonă, iar el ne răspunde zguduind din cap. Nu, dar ce are ăsta?Îi povestim că este populat şi cum este populat, părea să nu ştie nimic, deşi locuia vis-a vis.  Noi continuăm să ne mai uităm la ceramică, cam fără chef, cumpărăm un suvenir şi plecăm. AM mai oprit la un magazin de ceramică, ne-am uitat mai mult în gol şi ne-am cărat din Horezu. Nu am mai vizitat nici biserica, nici toate magazinele şi atelierele!

“Turistă în România”- O nouă zi, altă viaţă

După bairamul de cu o seară în urmă m-am cam trezit cu ochii în gură. E drept că, în clipa în care s-a oprit tămbălăul, am adormit ca un prunc. Deşi seara se lăsase răcoare, în cort, îndesată ca o larvă în sacul de dormit, chiar mi-a fost cald. Imediat ce m-am deşteptat, am băut o cafea, am mâncat şi am început să ne strângem “casa”. În vreme ce strângeam “patul”, cugetam că pe  cât de mult mi-a luat să pompez salteaua, pe atât de repede am strâns-o.

Purcedem din nou la drum cu destinaţia Ocna Sibiului. Chiar la ieşirea din Căciulata lucrătorii priponesc stânca în plasă, dar trecem lin, fără a prinde obişnuitele cozi de tiruri. Asta fiindcă le-au prins cei de pe contrasens, după cum am văzut mai târziu.Drumul  este spectaculos, şoseaua curge paralel cu Oltul, ieşi dintr-o curbă, intri în alta, iar râul te însoţeşte pe partea dreaptă, muntele pe stânga. Este o zi senină, aşa că atunci când drumul coteşte spre stânga ai senzaţia că asfalt, munte şi râu se topesc în cer. O curbă şi încă o curbă…Un munte şi încă un munte… Numai râul rămâne acelaşi.  Localităţile sunt puţine şi, sincer, nu ştiu să le enumăr. Oricum nu le dau prea mare importanţă, fiindcă spectacolul  pe care îl desfăroară drumul şi partenerii lui  îmi captează toată atenţia. Mai sus,  cred că în dreptul localităţii Brezoi, la intersecţia cu şoseau ce vine dinspre Voineasa,  vadul Oltului se lăţeşte şi presupun că acolo a primit în matca lui şi Lotrul. Îmi apare întrebarea “de ce se numeşte oare “Lotru”?” Pe valea acestui râu să se fi adăpostit tâlharii de odinioară? Rămân doar gânduri, în timp ce maşina continuă să urce şi să coboare odată cu valea Oltului.

Traseul continuă vălurind constant până în Sibiu, fără a fi plictisitor. Munţii se domolesc, transformându-se în dealuri calme, nu mai sunt văi abrupte.  Nu am fost până acum în Sibiu. Oraşul  este cochet, curat, cu un aer aparte, nu este atât de “comunist”, pe cât este Bucureştiul. Casele vechi au acel caracter săsesc pe care l-am vazut şi în drum spre Sighişoara, geamurile dau spre stradă şi sunt frumoase, fără a fi împodobite. Centrul e aerisit, drumurile sunt bine semnalizate, indicatoarele ne arată  drumul cel bun, spre Ocna Sibiului.

În apropierea ieşirii din oraş facem dreapta spre Ocna, iar borna kilometrică indică 12 km.  Prima localitate e Şura Mare. Aşezarea este într-un fel de depresiune, în depărtare se zăresc munţi, în spate lăsăm munţii. Casele sunt frumoase, haios colorate, având acele porţi înalte care nu dezvăluiesc nimic.

Următoarea localitate e chiar  destinaţia. Căutăm un camping şi suntem ghidaţi undeva spre gară (gara care este o haltă mică, după cum aveam să văd). Dilemă: camping în stânga, camping în dreapta, unde ne campăm? Am ales “Lacul fără fund” fiindcă ni s-a părut mai aerisit. Campingul mă  mulţumeşte de data aceasta, e frumos amenajat, are floricele la intrare, mese din loc în loc, alei şi pe fiecare alee câte o pubelă, grătare, duşuri şi umbră de la copacii mulţi, răsfiraţi pe toată aria campingului.  La intrare e un citat din Goethe “Să nu laşi să treacă o zi fără să vezi, fără să auzi sau fără să citeşti ceva frumos”. Iar noi ne aflam într-un loc frumos, iar aceasta era o primire frumoasă.:)  Şi încă o chestie foarte importantă, mai ales după ce cu o noapte în urmă suferisem din cauza gălăgiei: turiştii erau avertizaţi că la ora 23 toate zgomotele trebuie să înceteze.

Am întins cortul, am pompat cu sârg (experinţa îşi spune cuvântul), mai apoi am mers să văd Lacul fără fund. Lacul sărat este de un diamentru relativ mic, luciul apei  e  o suprafaţă verzuie, dar ,după cum spune numele, se zice că este foarte adânc. De jur împrejurul lacului se află oameni la plajă, de toate vârstele, de unde crezusem că voi găsi numai bătrâni, în apă alţi oameni, mare parte care făceau pluta.  Cu toate aceasta n-aş putea zice că era aglomeraţie. După ce am intrat în apă mi-am dat seama şi de ce stăteau oamenii în plută: apa era atât de sărată încât îi ţinea la suprafaţă. Am intrat în apă, iar după ce am ieşit sarea s-a cristalizat pe corp şi curgea după mine ca din solniţă. Am stat câteva ore la soare, cu zmeul lângă mine sperând într-o pală de vânt, dar degeaba. Spre seara am hălăduit puţin prin orăşel.

Ocna Sibiului e un orăşel mic, linştit, cu străzi întortocheate şi case frumuşele. Am avut impresia că  este cam pustiu. Existau turişti, dar multe case îmi păreau părăsite. Poate a fost doar o impresie greşită.

Joaca in bataia vantului

Am o noua jucarica: zmeul! Dupa ce am vazut cum se joaca cei care stiu sa se joace, mi-am dorit sa invat si eu, macar sa il tin in aer si sa fac mici valuri.  Inceputul a fost fucking nashpa. Imi duceam mainile, cu tot cu sforile zemului, cand la cap, cand la nas, cand la fund, cand la stanga, cand la dreapta, numai cum trebuie nu! Efectul? Garanat:  de cate ori puneam mana pe zmeu , cadea in creieri! Asa  ca primul meu zmeu, la  maxim o jumatate de ora dupa ce l-am asamblat pentru prima oara, si-a cam rupt nasul. In fine, nu foarte rau, este functional inca.

Important este ca, dupa multe manevre gresite si zmeu zburatacit prin boscheti, am  invatat abc ul . Iar dupa ce m-am invatat, m-am jucat atat de mult ca ma ustura fundul. La propriu. M-am cam uitat in soare tricotand la sforile zmeului si dupa ore de stat in vant  (neaparat vant !) si soare am realizat ca am spinarea prajita.

Ce fac eu acum (iesit a treia oara )

Ce fac oamenii pasionati cu adevarat? Pai era un pusti, cu un zmeu mare cat casa, care se dadea cu placa pe apa, tras de zmeu. Super tare!

Sighisoara

 

Nici ceasul nu porneste timpul

Vegheata de ceasul urias din turn, Sighisoara medievala este totodata batrana si fara varsta. Ceasul, gigantic- impunator, isi vede de bunul lui mers, in timp ce jos, aleile strajuite de casute, desprinse parca din povesti cu negustori, printi, printese, il sfideaza. Doar turistii, care se plimba de colo-colo, sunt dependenti de timp si de prezent.

Cum urci in cetate dinspre strada Hermann Oberth (despre a carui existenta nu am stiut pana ieri, implicit, nici despre realizarile sale. Spre marea mea rusine. ) o arcada, rotunda, simpla te trece in lumea de dincolo de timp. Aleea pietruita este incadrata in dreapta de un sir de case, in stanga de un fel de podet din lemn, acoperit. Casele sunt lipite una de cealalta, numai usile de la intrare iti sugereaza ca ar fi vorba de mai multe asezaminte insirate. Acum, dupa ce am scris “insirate”, mi se pare un cuvant potrivit. Sunt ca un sir de margele, viu si divers colorate, curgand una din cealalta. Peretii caselor sunt inegali, strambi, netrasi la boloboc, dar tocmai acei pereti strambacioasi si prea putin lucrati dau un aer autentic locuintelor. De fapt nu! Podetul din lemn este sustinut de grinzi groase, aproape brute, pastrand forma copacului care au fost sau in care au fost. Aleea se incheie simetric cu o arcada rotunda, iar dincolo de ea se afla intrarea in temnita militara. Dar nu e nimic inspaimantator in ea, ci este la fel de fermecatoare precum restul asezamantului.

In centrul- centrului se ridica turnul cu ceas. Inalt si batran este acoperit cu un fel de tigla colorata. Ceasul arogant parca, te provoaca sa il privesti. Este sus, in soare si trebuie sa iti faci mainile umbrela deasupra ochilor pentru a-l privi. Vorba ceea, la soare te poti uita, dar la dansul ba! ) Ei, nici chiar asa! Ceasul este strajuit de niste figurine colorate… Vestitori, printi, printese, nu stiu ce sunt. Au si ele un rost acolo: stau incremenite si pazesc timpul.

Cladirile din jurul pietei in care se afla turnul sunt vesel colorate si la fel de armonioase ca cele vazute pe micul gang parcurs inainte. Ferestrele sunt in schimb de poveste!:) Micute, ochioase, impodobite cu flori, presupun ca sunt garoafe curgatoare. La mansarde exista un alt rand de ferestrute, micute, micute, pe care ai putea doar trage cu ochiul.

In dreapta pietei cu turnul este o cladire pe care scrie “Aici a locuit Vlad Dracul”. Presupun ca e restaurant acum, nu am intrat, dar la intrare e un carton, o caricatura mai degraba, cu “Dracula” (ca cel care aparea in unul dintre clipurile de promovare a Romaniei. Total neinspirat cartonul acela de la intrare, dupa parerea mea.) Aud pe cineva comentand “Vlad Tepes si va trag eu pe toti in teapa”. Nu m-am putut abtine sa nu gandesc cu voce “Ala era tacsu, bah”. Ce nu-i asa?? !

In stanga turnului este biserica. Masiva, simpla si cenusie. Impunatoare, dar deloc trista. Acum fatada este in renovare, schele inalte ii acopera o aripa. La intrare scrie ca a fost construita in secolul al XIII-lea, dar nu e batrana, e doar fermecatoare, ca o femeie matura si frumoasa care stie multe povesti. Am intrat. Inauntru rasuna orga. Curat, frumos, cald. Interiorul bisericii e simplu, decorat din loc in loc cu carpete traditionale. Ma abtin cu greu sa nu fotografiez, dar respect semnul afisat pe unul dintre pereti si la intrare. Nu acelasi lucru face domnisoara care sta in primul rand, care isi ascunde telefonul cu geanta si pac! Gata poza!

Am continuat sa ma bucur si sa ma distrez vazand casutele ochioase si strambacioase, obloanele din lemn ce dau spre stradutele inguste. Cat de late or fi fost carutele sau saretele de odinioara?! Cum or fi aratat negustorii care se plimbau pe aceste strazi si locuiau in casutele cu ochi in loc de geamuri?

Scara acoperita e frumoasa prin vechime, prin simplitate, prin plinatea lemnului si prin simbol.Imi apare ca un tunel care urca si care te-ar lasa sa vezi luminita de la capatul lui, daca nu ar fi acoperit. Turistii isi vad de treaba si continua urcusul, fara sa stie ca eu vreau sa vad luminita de la capatul tunelului, fiindca asa mi s-a nazarit.

Inapoi in mica piata. Sunt turisti,mai mult straini, vanzatori de suveniruri, coloratura, parca toti am fi figuranti intr-un film medieval, costumati neadecvat si totusi o parte din decor. Si tot inapoi, spre iesire catre Hermann Oberth. Pe podetul din lemn trei pustoaice “dau binete” cu “socheres” (sau cum s-o scrie). Scena asta nu are nimic medieval si nici fermecatoare nu e!