Nu am mai scris demult. Nu am avut ce, de fapt nu am avut curajul sa spun ca nu am ce. Sunt aceeasi , dar totusi alta. De la o vreme ma tot dospesc sa ma regasesc, dar tot nu cresc deloc la ce eram- nu reusesc sa ma bucur din nimic sau din orice.

Sambata am fost la prietenii mei din Teleorman. Peisajul a fost colosal, ca intotdeauna, mai ales ca apusul a lasat in urma un cer rosu, deasupra unui deal lin, pe care zaceau alean doua salcii plangatoare golase. M-am bucurat in sinea-mi, am admirat si am zambacit. Dar nu am venit acasa chitita sa scriu despre mare minune pe care am vazut-o. Nici macar nu am topait.

Duminica am fost la bulgari, la Ruse. M-am distrat, am dat o tura faina, motoreta s-a purtat impecabil, a fost hai sa imi beau sucul pe o terasa singura si sa ma conversez cu  un chelner care stia engleza si care incontinuu dadea din cap a negatie (desi ma aproba, dupa bunul obicei al bulgarilor). Din nou: a fost cool, dar nu am mers la computer  sa scriu. Au fost vesti la care odinioara  m-as fi pisicit incontinuu a a bucurie. Doar am aprobat (mai rau, mi se zice ca am avut o grimasa sau nu ‘s ce figura).

Nu prea stiu sa ma mai bucur. De fapt nici macar cand ma bucur, nu prea ma exprim corespunzator. Daca m-ai pune sa apas cu degetul pe rana, nu prea as gasi-o. CU alte cuvinte, daca m-ai pune sa imi spun  motivul blazarii, nu as putea sa dau vina pe vreo chestie anume. SUnt mai multe. Una mai pregnanta ca cealalta, dar niciuna atat de grava pe cat imi e mina si mima.  Stiu ca totusi o sa imi revina si bucuria.